Ion NOJA: Filatelia - deschidere spre lume
RAFTUL CU CĂRŢI 128 „ORAȘUL” revistă de cultură urbană | ANUL XIX (2024), Nr. 1-2 (63-64)
Ion NOJA Filatelia - deschidere spre lume
Apărută recent la Editura Școala Ardeleană, sub coordonarea lui Ioan Constantinescu, lucrarea Filatelia Clujeană.
Istorie, pasiune, valoare, dedicată filateliei clujene de la începuturi și până în prezent, învederează sub multiple aspecte un volum de excepţie pentru scrierile de acest fel apărute în cultura noastră. Înainte de toate, cartea este expresia unei pasiuni materializate în fapte, ce presupune, în egală măsură, documentare, cunoaștere, consecvenţă, evaluări adecvate și, nu în ultimul rând, un efort financiar predictibil pe timp îndelungat; adică tot ce trebuie să aibă un colecţionar de produse filatelice pentru a se ridica la standardele de natură să viabilizeze această preocupare. În același timp, cartea reconfirmă un adevăr bine-cunoscut, dar insuficient luat ca argument pentru activitatea de perspectivă: faptul că filatelia este și rămâne un câmp al pasiunii cultivate generaţii la rând; un fenomen cu atractivă deschidere socială. Iar filatelia clujeană atestă pe deplin această realitate. Aici, aspiraţia spre frumos a atras oameni din toate categoriile socio-profesionale, de toate vârstele și credinţele. Este surprinzător numărul mare de personalităţi arhicunoscute pe plan local și naţional prezente în mod constant la toate activităţile filatelice. Academicieni, savanţi, cadre universitare, economiști, medici, juriști, oameni din domeniul literaturii, artei și culturii au cultivat cu ardoare și rezultate remarcabile această pasiune socializantă, generatoare de bună colegialitate. Multe dintre activităţile filatelice de amploare – expoziţii, concursuri, conferinţe, colaborări cu organizaţii similare din ţară și străinătate – au rămas în memoria celor prezenţi și datorită prestigiului personal cu care aceste personalităţi s-au implicat nemijlocit în derularea evenimentelor. Cartea dovedește că mișcarea filatelică clujeană a beneficiat, încă de la începuturile sale, de oameni care mereu au întrunit și pus în practica de organizare, valorizare și promovare a activităţilor filatelice pasiune, pricepere și prestigiu. Iar acest potenţial s-a regăsit în cuprinderea, conţinutul și finalitatea acţiunilor organizate, contribuind astfel într-o măsură unanim apreciată la dezvoltarea filateliei românești în general. Retrospectiva filatelică oferită de cartea recent apărută dovedește, o dată în plus, că Asociaţia clujeană a fost mereu caracterizată, în cei peste o sută de ani de existenţă, de rigoarea colecţionarului atent la amănuntele ce dau farmec și inedite surprize pasiunii sale. Semnificativă și mereu prioritară a fost atenţia acordată în timp respectării tradiţiei. Acest stil de lucru a fost definitoriu pentru președinţii Asociaţiei, din rândul cărora Ioan Constantinescu, coordonatorul lucrării, s-a remarcat deopotrivă prin durata activităţii, amploarea și calitatea iniţiativelor luate. Fiecare etapă istorică a devenirii spre România de astăzi se reflectă cu fidelitate și în mișcarea noastră filatelică. Și asta în condiţiile în care filatelia clujeană continuă să fie recunoscută pe plan intern și extern pentru spiritul inovator pe care l-a impregnat preocupărilor sale. Prin mijloacele sale specifice, individuale și de grup – colecţii, expoziţii, schimburi de experienţă, concursuri – filatelia clujeană a întreţinut o stare afectivă benefică în preajma evenimentelor judeţene și naţionale, cum au fost cele privitoare la: Istoria naţională evocată prin acţiuni filatelice clujene, Napoca-Cluj 1850, Independenţa României, Medici români în Războiul de Independenţă, Unirea cea Mare și filatelia etc. Este bine știut faptul că numai pasiunile puternice, constante și de durată au șanse să devină tradiţii pentru o colectivitate. Numai după ce și-au dovedit importanţa lor ca valori identitare pentru cei care le practică, obiceiurile ajung dorite, asumate și cultivate de urmași. Astăzi, vorbind de tradiţiile filateliei clujene nu facem decât să reafirmăm convingerea că această activitate are un trecut bine conturat în contextul social, că este în continuare generatoare de pasiune, pentru toate categoriile socio-profesionale și de vârstă, reușind să-și păstreze locul ei distinct și inepuizabil ca sursă de satisfacţie pentru cei care o cultivă. Este o realitate atestată convingător de conţinutul acestei cărţi. Din paginile ei se desprind fapte autentice de cultură, rezultate în urma unor eforturi organizatorice exemplare și ale unor concepţii legate nemijlocit de viaţa reală. O bună parte din manifestările filatelice au fost centrate, de-a lungul anilor, pe prezentarea marilor noastre personalităţi, fie ele istorice – Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara; din domeniul știinţei și tehnicii – Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coandă; din literatura clasică – Eminescu, Creangă, Macedonski, Rebreanu; din domeniul picturii – Nicolae Grigorescu; sculpturii – Constantin Brâncuși; sau din muzică: George Enescu, Ciprian Porumbescu. De un interes larg din partea membrilor Asociaţiei și a publicului s-au bucurat acţiunile prin care filatelia clujeană s-a integrat și armonizat cu tradiţiile culturale locale. Clujul universitar este un câmp vast, fertil și binecuvântat pentru roadele sale în domeniul cunoașterii teoretice și practice, al știinţei, învăţământului, culturii și artei. Motiv pentru care expoziţii precum cele organizate sub egida ideii tematice Studentfila au fost și au rămas însemne de pasiune durabilă în viaţa clujenilor. La fel se petrec lucrurile cu Toamna muzicală, „transpusă” filatelic cu grijă similară efortului și talentului necesare obţinerii bijuteriilor sonore caracteristice evenimentului, sau cu expoziţiile prin care imaginea filatelică este pusă în slujba protecţiei mediului și naturii. Ca să respecte tradiţia și standardele de calitate, cartea de referinţă trebuia să ofere o mostră convingătoare de bun gust editorial și să dea cititorilor șansa unui exerciţiu viabil de cultură vizuală. O face cu prisosinţă, adăugând valoare unui patrimoniu filatelic bogat, divers și mereu deschis primenirii.
Amintindu-mi-l pe Béla Karoly sau despre gimnastica de performanță și înțelegerea depășirii de sine
În toamna târzie a lui 1977, la un concurs național de gimnastică, antrenorul Echipei olimpice de gimnastică sportivă a României, nimeni altul decât Béla Károlyi, antrenorul Nadiei Comăneci, în căutare de talente, m-a remarcat în concursul de la sol, unde, uitând coregrafia, am improvizat toată evoluția. Cu atât mai mare a fost surpriza mea, când am aflat că în urma concursului au fost selecționate doar două gimnaste să intre în Echipa olimpică de la Onești. Una dintre ele eram eu. Aveam 9 ani.
Cantonamentul de două săptămâni la Oradea în ianuarie 1978 cu echipa olimpică, din care între timp Nadia Comăneci plecase, urmat de călătoria la București, de stagiul de la Onești și perioada de tranziție a întregii echipe la Deva în Transilvania, la noul centru specializat de antrenament sportiv, sunt primele mele întâlniri cu marea performanță.
Aveam două antrenamente pe zi: între orele 8-11 și după amiaza între orele 17-20. Între timp luam masa de amiază și aveam scoală. Cred că eram în totalitate nu mai mult de 10 gimnaste, care ne antrenam cu Béla Károly, cu soția lui, Márta Károlyi și profesorul de dans, Geza Pozsar. Aveam un medic specializat și o guvernantă. Prietena mea era Lelia Cristina Itu, gimnastă și ea, mai mare decât mine, tot din Cluj.
Pentru cei dinafară sportului de performanță, a te antrena 6 ore pe zi, a te cântari săptămânal și a-ți dedica în întregime timpul în ceea ce crezi înseamnă sacrificiu. Pentru mine, copilul de atunci a fost pasiune și bucurie, stare sufletească pe care din fericire am trăit-o apoi și ca adult.
Desigur că nu au fost doar momente fericite. Într-o după-amiază trebuia să execut un salt complicat pe bârnă, aparatul preferat al Mártei Károlyi și i-am mărturisit că îmi era frică. Mi-a spus să fac genoflexiuni în locul exercițiului. Am făcut. Am ajuns la 1000 de repetiții când mi-a dat voie să mă opresc. În mod ciudat, nu am avut nicio febră musculară. Doar la discuția telefonică cu părinții mei, aflând vestea pe care le-am dat-o cu seninătate, amândoi au intrat în panică. Ei mă vedeau încă foarte fragilă… Bănuiam eu că ceva era poate ușor exagerat… dar nu știam cu exactitate dacă era de bine sau de rău…
Am ales să cred că era de bine. Mă gândeam că experiența îmi va servi cândva. Așteptam cu nerăbdare viitorul...
Aventura mea în Lotul olimpic avea să se încheie înainte de olimpiadă. Dincolo de grija părinților mei față de fragilitatea mea, mai era o cauză, ce ținea de concepția lor față de prioritatea pe care cultura generală trebuie să o ocupe în educația copilului lor. Și aici lucrurile nu erau chiar în ordine din punctul lor de vedere. În Lotul olimpic eram fete între clasa a IV și clasa a XII-a, iar cursurile se țineau în același spatiu, în același timp, cu aceeași profesori. Era cert că în Lotul Olimpic performanta gimnasticii sportive devansa performanța intelectuală. Perspectiva de a avea o fiică mai mult sau mai puțin analfabetă, nu intra deloc în planurile familiei Noja.
Era de bine? Era de rău?
Aveam 10 ani. După o carantină provocată de îmbolnăvirea cu rujeola, în care am fost îngrijită de bunica mea maternă, Buna, venită de la Mănăstireni la internatul din Deva special pentru a mă îngriji, zarurile destinului meu au fost aruncate. La începutul verii anului 1978 am fost retrasă cu acordul meu tacit din Lotul olimpic de gimnastică. Și totuși, în adâncul sufletului, credeam că orice șansă de a deveni celebră (doar doream să devin o noua Nadia Comăneci!) mi-a fost spulberată. Dacă nu voi deveni celebră în gimnastica sportivă, în ce direcție mă vă purta oare destinul?
Probabil că atunci s-a născut ideea mea de a deveni bibliotecară. În percepția mea de copil la 10 ani, căruia îi placea să citească, consideram bibliotecarii ca pe niște privilegiați ai sorții. Se află atât de aproape de înțelepciune…O pot atinge cu mâna. Oricând. A medita în liniștea unei biblioteci, a trăi în vecinătatea cărților, departe de tumultul lumii, a citi la liberă alegere texte plină de inspirație și a avea libertatea de a ignora textele “neprietenoase” au fost atunci, și au rămas până în ziua de azi, dorințe profunde.
Contactul meu cu echipa olimpică a fost primul meu pas spre extrema performanță. Trăind prin experiența imediată minunile de care corpul uman este în stare, într-un mediu benefic de stimulație și înțelegere profundă a fenomenului, antrenându-mă cu o echipă competentă de antrenori și medici, alături de alte gimnaste cu aceleași vise și aspirații ca și mine, am înțeles că totul este posibil.
Atunci și acolo am învățat că prin munca asiduă orice piedică poate fi depășită.
Faptul că toți cei trei antenori (Béla, Marta și Gesza) erau în fiecare zi în sală timp de 6 ore, fără cea mai mică urmă de oboseală sau plictiseală, faptul că în timpul său liber medicul echipei alegea să opereze pacienți în spital pentru a nu-i lasă să moară, au devenit etaloane de înaltă moralitate educațională. Acele memorii îndepărtate s-au făcut vizible instantaneu și cu mare exactitate în momentul când am început să devin eu însămi pedagog și mentor și au devenit făclii incandescente, deschizătoare de drumuri, în momentul teoretizării propriei mele experiențe. Chiar dacă profesia de balerin este diferită de cea de gimnast, modele umane de pedagogi avuți în copilărie și pe tot parcursul educațional, m-au influențat profund. Acum, decenii mai târziu, le sunt mai mult decât recunoscătoare tuturor antrenorilor din sport, care conștient sau nu, prin propriul model mi-au format caracterul și gustul mișcării performante.
În cazul meu, prin sport l-am înțeles pe Protagoras și dictonul său conform căruia “Omul este măsura lucrurilor”.
Oricum, gimnastica mi-a dat o rezistență fizica cu urmări benefice pentru condiția de balerină și mi-a sugerat convingerea că performanța începe odată cu concurența ta cu tine însăți, că de fapt, piedicile pe care viață ți le scoate în cale nu sunt decât măsurători oficiale ale unei permanente competiții cu tine însăți.
Și timpul mi-a dat dreptate. Nouă ani mai târziu, în 1987, la debutul meu în rolul principal “Kitri” din baletul “Don Quijote” tempo-ul fouétte-urilor din actul al treilea a fost atât de rar, încât în loc de 32 a trebuit să fac 64 de fouétte-uri. Având experiența celor 1000 de genoflexiuni făcute fără pauză, a te învârti cu viteza și cu o coordonare precisă pe un picior doar de 64 de ori, a fost doar o încercare neprietenoasă. Avusesem o inspirație de bun augur în urmă cu 9 ani să nu mă victimizez.
Performanța începe în momentul în care îți asumi destinul și decizi … fără a ști cu exactitate ce se va întâmpla după.
Acest crez mi s-a confirmat în cadrul aceluiași spectacol, când dirijorul a luat niște decizii stângace. Era o stare de maximă concentrare, o tensiune ridicată, ca de premieră, când în actul al treilea după ce variația mea a dirijat-o mai mult decât dezlânat, partea cea mai spectaculoasă din spectacol, coda cu fouétte-urile a ratat-o grandios cum am amintit mai sus...și cea de-a doua codă a mea, care ar fi trebuit să fie culminația apoteotică a unui pas de deux de mare temperament, în loc de allegro o începuse ca un adagio… Aveam 19 ani, era debutul meu într-un rol de bravură la care lucrasem cu dăruire de-a lungul mai multor luni, sala Operei Naționale Române din Cluj-Napoca plină ochi și eu ...pornisem deja furibund într-un manej de pique-uri...
Sunt momente în existența noastră, unde totul se joacă pe o carte. Diferența între a fi și a nu fi este la distanță de o membrană cum spunea Bainbridge Cohen, inițiatoarea disciplinei somatice numită Body-Mind-Centering… Spațiul devine câmp deschis, imponderabil, timpul se eliberează de ritm, devenind atemporal…. Este momentul în care o secundă poate fi o eternitate (Lewis Caroll)...Este momentul când rațiunea și-a epuizat resursele. Momentul prezent devine doar emoție… un câmp atemporal și aspațial…
În acel moment, îmi place să cred, că mișcarea mea a devenit cuvânt. Cuvânt eliberat de materie, cuvânt care prefera să-și poarte/ înțelesul pe dinafară (Ion Noja). Și l-am strigat din adâncul sufletului în plin manej:TEMPO! A fost cu totul neașteptat. Dirijorul l-a auzit, orchestra l-a auzit, o sală întreagă l-a auzit.,, și a început să aplaude frenetic; și eu, finalizând entuziast spectacolul... eliberată de prejudicii în căutarea adevărului, începeam să înțeleg menirea mea artistică... Nu doar gândul, ci și mișcarea putea deveni cuvânt. Era un început? Era un sfârșit? Era de bine? Era de rău?