Remembering Béla Károlyi or about competitive gymnastics and the understanding of self-transcendence
In the late autumn of 1977, during a national gymnastics competition, the coach of Romania's Olympic Gymnastics Team, none other than Béla Károlyi, the trainer of Nadia Comăneci, noticed me during the floor routine competition. Forgetting the choreography, I improvised the entire performance. I was even more surprised to learn that only two gymnasts were selected from the competition to join the Olympic team in Onești, and one of them was me. I was 9 years old.
The two-week training camp in Oradea in January 1978 with the Olympic team, from which Nadia Comăneci had since departed, was followed by a trip to Bucharest, a training stint in Onești, and the team’s transition to the new specialized training center in Deva, Transylvania. These were my first encounters with elite performance.
We had two training sessions daily: 8–11 a.m. and 5–8 p.m. In between, we had lunch and school. I believe there were no more than 10 of us gymnasts training with Béla Károlyi, his wife Márta Károlyi, and the dance instructor, Geza Pozsar. We also had a specialized doctor and a governess. My friend was Lelia Cristina Itu, a gymnast older than me, also from Cluj.
For those outside competitive sports, training six hours a day, weighing yourself weekly, and dedicating all your time to what you believe in might seem like sacrifice. For me, as a child, it was passion and joy—a state of mind I was fortunate to experience later as an adult.
Of course, there weren’t only happy moments. One afternoon, I was supposed to execute a complicated beam jump—Márta Károlyi’s favorite apparatus—and admitted I was afraid. She told me to do squats instead of the exercise. I did. I reached 1,000 repetitions before she allowed me to stop. Strangely, I didn’t have any muscle soreness afterward. It was only during a phone call with my parents, when I told them this news casually, that they both panicked. They still saw me as fragile. I suspected something might have been slightly exaggerated, but I wasn’t sure if it was for better or worse.
I chose to believe it was for the better. I thought the experience would serve me someday. I eagerly awaited the future.
My journey with the Olympic team ended before the Olympics. Besides my parents' concern about my fragility, there was another reason tied to their belief that general education should take precedence in a child’s upbringing. From their perspective, things weren’t quite right. In the Olympic team, we ranged from fourth to twelfth grade, and classes were held in the same space, at the same time, with the same teachers. It was clear that gymnastics performance took precedence over intellectual performance. The prospect of having a daughter who was more or less illiterate did not fit into the Noja family’s plans.
Was it for the better? Was it for the worse?
I was 10 years old. After a quarantine due to measles, during which my maternal grandmother came from Mănăstireni to Deva’s dormitory to care for me, my fate was sealed. At the beginning of the summer of 1978, I was withdrawn from the Olympic gymnastics team with my tacit agreement. Yet deep down, I felt that any chance of becoming famous—after all, I wanted to be the next Nadia Comăneci—was gone. If I wouldn’t achieve fame in gymnastics, where would destiny take me?
Perhaps that’s when the idea of becoming a librarian was born. As a 10-year-old who loved to read, I viewed librarians as the privileged ones, close to wisdom… able to touch it anytime. To meditate in the quiet of a library, live near books, far from the world’s chaos, freely choose inspiring texts, and ignore "unfriendly" ones were then, and remain to this day, profound desires.
My contact with the Olympic team was my first step toward extreme performance. Experiencing firsthand the wonders of the human body, in a stimulating environment with competent coaches and doctors, alongside other gymnasts with dreams like mine, I understood that anything was possible.
There and then, I learned that through hard work, any obstacle can be overcome.
The fact that all three coaches (Béla, Márta, and Geza) were in the gym every day for six hours, without a trace of fatigue or boredom, and that the team doctor chose to operate on hospital patients in his free time to save lives, became benchmarks of high moral and educational standards. These distant memories came vividly to mind when I became a teacher and mentor myself. They became guiding lights as I theorized my own experiences. Even though being a ballerina differs from being a gymnast, the human pedagogical models I had in childhood profoundly influenced me. Decades later, I am deeply grateful to all the sports coaches who, consciously or not, shaped my character and my passion for movement.
Through sports, I came to understand Protagoras' dictum: "Man is the measure of all things."
Gymnastics gave me physical endurance, benefiting my career as a ballerina, and reinforced my belief that performance begins when you compete with yourself, and that life's obstacles are merely official measures of a continuous competition with oneself.
Time proved me right. Nine years later, in 1987, during my debut as "Kitri" in the ballet Don Quixote, the tempo of the fouettés in the third act was so slow that, instead of 32, I had to perform 64 fouettés. With the experience of doing 1,000 uninterrupted squats, spinning on one leg 64 times was merely an unfriendly challenge. My choice nine years earlier not to play the victim had been inspired.
Performance begins the moment you accept your destiny and decide—without knowing exactly what will come next.
This belief was confirmed during the same performance when the conductor made clumsy decisions. In the third act, after my variation was poorly conducted, the most spectacular part, the fouetté coda, was grandly botched. My second coda, meant to be the apotheosis of a fiery pas de deux, started as an adagio instead of an allegro. I was 19, debuting in a demanding role I had prepared for months, in a packed National Opera House in Cluj-Napoca. I had already furiously launched into a series of pique turns…
There are moments in life where everything is decided on a single card. As Bainbridge Cohen, founder of Body-Mind Centering, said, the difference between being and not being is as thin as a membrane. Space becomes an open field, weightless; time breaks free from rhythm, becoming timeless.
It is the moment when reason exhausts itself, and the present becomes pure emotion—a timeless, spaceless field.
At that moment, I like to think my movement became a word. A word freed from matter, a word that bore its meaning outward (Ion Noja). From the depths of my soul, in the middle of my performance, I shouted: TEMPO! It was entirely unexpected. The conductor heard it, the orchestra heard it, the entire audience heard it, and they erupted into applause. I finished the performance enthusiastically… freed from prejudice, seeking truth, and beginning to understand my artistic purpose. Movement, too, could become a word. Was it a beginning? An end? Was it for the better? Or the worse?
Amintindu-mi-l pe Béla Karoly sau despre gimnastica de performanță și înțelegerea depășirii de sine
Simona Noja, 1978, Lotul olimpic de gimnastica
Amintindu-mi-l pe Béla Karoly sau despre gimnastica de performanță și înțelegerea depășirii de sine
În toamna târzie a lui 1977, la un concurs național de gimnastică, antrenorul Echipei olimpice de gimnastică sportivă a României, nimeni altul decât Béla Károlyi, antrenorul Nadiei Comăneci, în căutare de talente, m-a remarcat în concursul de la sol, unde, uitând coregrafia, am improvizat toată evoluția. Cu atât mai mare a fost surpriza mea, când am aflat că în urma concursului au fost selecționate doar două gimnaste să intre în Echipa olimpică de la Onești. Una dintre ele eram eu. Aveam 9 ani.
Cantonamentul de două săptămâni la Oradea în ianuarie 1978 cu echipa olimpică, din care între timp Nadia Comăneci plecase, urmat de călătoria la București, de stagiul de la Onești și perioada de tranziție a întregii echipe la Deva în Transilvania, la noul centru specializat de antrenament sportiv, sunt primele mele întâlniri cu marea performanță.
Aveam două antrenamente pe zi: între orele 8-11 și după amiaza între orele 17-20. Între timp luam masa de amiază și aveam scoală. Cred că eram în totalitate nu mai mult de 10 gimnaste, care ne antrenam cu Béla Károly, cu soția lui, Márta Károlyi și profesorul de dans, Geza Pozsar. Aveam un medic specializat și o guvernantă. Prietena mea era Lelia Cristina Itu, gimnastă și ea, mai mare decât mine, tot din Cluj.
Pentru cei dinafară sportului de performanță, a te antrena 6 ore pe zi, a te cântari săptămânal și a-ți dedica în întregime timpul în ceea ce crezi înseamnă sacrificiu. Pentru mine, copilul de atunci a fost pasiune și bucurie, stare sufletească pe care din fericire am trăit-o apoi și ca adult.
Desigur că nu au fost doar momente fericite. Într-o după-amiază trebuia să execut un salt complicat pe bârnă, aparatul preferat al Mártei Károlyi și i-am mărturisit că îmi era frică. Mi-a spus să fac genoflexiuni în locul exercițiului. Am făcut. Am ajuns la 1000 de repetiții când mi-a dat voie să mă opresc. În mod ciudat, nu am avut nicio febră musculară. Doar la discuția telefonică cu părinții mei, aflând vestea pe care le-am dat-o cu seninătate, amândoi au intrat în panică. Ei mă vedeau încă foarte fragilă… Bănuiam eu că ceva era poate ușor exagerat… dar nu știam cu exactitate dacă era de bine sau de rău…
Am ales să cred că era de bine. Mă gândeam că experiența îmi va servi cândva. Așteptam cu nerăbdare viitorul...
Aventura mea în Lotul olimpic avea să se încheie înainte de olimpiadă. Dincolo de grija părinților mei față de fragilitatea mea, mai era o cauză, ce ținea de concepția lor față de prioritatea pe care cultura generală trebuie să o ocupe în educația copilului lor. Și aici lucrurile nu erau chiar în ordine din punctul lor de vedere. În Lotul olimpic eram fete între clasa a IV și clasa a XII-a, iar cursurile se țineau în același spatiu, în același timp, cu aceeași profesori. Era cert că în Lotul Olimpic performanta gimnasticii sportive devansa performanța intelectuală. Perspectiva de a avea o fiică mai mult sau mai puțin analfabetă, nu intra deloc în planurile familiei Noja.
Era de bine? Era de rău?
Aveam 10 ani. După o carantină provocată de îmbolnăvirea cu rujeola, în care am fost îngrijită de bunica mea maternă, Buna, venită de la Mănăstireni la internatul din Deva special pentru a mă îngriji, zarurile destinului meu au fost aruncate. La începutul verii anului 1978 am fost retrasă cu acordul meu tacit din Lotul olimpic de gimnastică. Și totuși, în adâncul sufletului, credeam că orice șansă de a deveni celebră (doar doream să devin o noua Nadia Comăneci!) mi-a fost spulberată. Dacă nu voi deveni celebră în gimnastica sportivă, în ce direcție mă vă purta oare destinul?
Probabil că atunci s-a născut ideea mea de a deveni bibliotecară. În percepția mea de copil la 10 ani, căruia îi placea să citească, consideram bibliotecarii ca pe niște privilegiați ai sorții. Se află atât de aproape de înțelepciune…O pot atinge cu mâna. Oricând. A medita în liniștea unei biblioteci, a trăi în vecinătatea cărților, departe de tumultul lumii, a citi la liberă alegere texte plină de inspirație și a avea libertatea de a ignora textele “neprietenoase” au fost atunci, și au rămas până în ziua de azi, dorințe profunde.
Contactul meu cu echipa olimpică a fost primul meu pas spre extrema performanță. Trăind prin experiența imediată minunile de care corpul uman este în stare, într-un mediu benefic de stimulație și înțelegere profundă a fenomenului, antrenându-mă cu o echipă competentă de antrenori și medici, alături de alte gimnaste cu aceleași vise și aspirații ca și mine, am înțeles că totul este posibil.
Atunci și acolo am învățat că prin munca asiduă orice piedică poate fi depășită.
Faptul că toți cei trei antenori (Béla, Marta și Gesza) erau în fiecare zi în sală timp de 6 ore, fără cea mai mică urmă de oboseală sau plictiseală, faptul că în timpul său liber medicul echipei alegea să opereze pacienți în spital pentru a nu-i lasă să moară, au devenit etaloane de înaltă moralitate educațională. Acele memorii îndepărtate s-au făcut vizible instantaneu și cu mare exactitate în momentul când am început să devin eu însămi pedagog și mentor și au devenit făclii incandescente, deschizătoare de drumuri, în momentul teoretizării propriei mele experiențe. Chiar dacă profesia de balerin este diferită de cea de gimnast, modele umane de pedagogi avuți în copilărie și pe tot parcursul educațional, m-au influențat profund. Acum, decenii mai târziu, le sunt mai mult decât recunoscătoare tuturor antrenorilor din sport, care conștient sau nu, prin propriul model mi-au format caracterul și gustul mișcării performante.
În cazul meu, prin sport l-am înțeles pe Protagoras și dictonul său conform căruia “Omul este măsura lucrurilor”.
Oricum, gimnastica mi-a dat o rezistență fizica cu urmări benefice pentru condiția de balerină și mi-a sugerat convingerea că performanța începe odată cu concurența ta cu tine însăți, că de fapt, piedicile pe care viață ți le scoate în cale nu sunt decât măsurători oficiale ale unei permanente competiții cu tine însăți.
Și timpul mi-a dat dreptate. Nouă ani mai târziu, în 1987, la debutul meu în rolul principal “Kitri” din baletul “Don Quijote” tempo-ul fouétte-urilor din actul al treilea a fost atât de rar, încât în loc de 32 a trebuit să fac 64 de fouétte-uri. Având experiența celor 1000 de genoflexiuni făcute fără pauză, a te învârti cu viteza și cu o coordonare precisă pe un picior doar de 64 de ori, a fost doar o încercare neprietenoasă. Avusesem o inspirație de bun augur în urmă cu 9 ani să nu mă victimizez.
Performanța începe în momentul în care îți asumi destinul și decizi … fără a ști cu exactitate ce se va întâmpla după.
Acest crez mi s-a confirmat în cadrul aceluiași spectacol, când dirijorul a luat niște decizii stângace. Era o stare de maximă concentrare, o tensiune ridicată, ca de premieră, când în actul al treilea după ce variația mea a dirijat-o mai mult decât dezlânat, partea cea mai spectaculoasă din spectacol, coda cu fouétte-urile a ratat-o grandios cum am amintit mai sus...și cea de-a doua codă a mea, care ar fi trebuit să fie culminația apoteotică a unui pas de deux de mare temperament, în loc de allegro o începuse ca un adagio… Aveam 19 ani, era debutul meu într-un rol de bravură la care lucrasem cu dăruire de-a lungul mai multor luni, sala Operei Naționale Române din Cluj-Napoca plină ochi și eu ...pornisem deja furibund într-un manej de pique-uri...
Sunt momente în existența noastră, unde totul se joacă pe o carte. Diferența între a fi și a nu fi este la distanță de o membrană cum spunea Bainbridge Cohen, inițiatoarea disciplinei somatice numită Body-Mind-Centering… Spațiul devine câmp deschis, imponderabil, timpul se eliberează de ritm, devenind atemporal…. Este momentul în care o secundă poate fi o eternitate (Lewis Caroll)...Este momentul când rațiunea și-a epuizat resursele. Momentul prezent devine doar emoție… un câmp atemporal și aspațial…
În acel moment, îmi place să cred, că mișcarea mea a devenit cuvânt. Cuvânt eliberat de materie, cuvânt care prefera să-și poarte/ înțelesul pe dinafară (Ion Noja). Și l-am strigat din adâncul sufletului în plin manej:TEMPO! A fost cu totul neașteptat. Dirijorul l-a auzit, orchestra l-a auzit, o sală întreagă l-a auzit.,, și a început să aplaude frenetic; și eu, finalizând entuziast spectacolul... eliberată de prejudicii în căutarea adevărului, începeam să înțeleg menirea mea artistică... Nu doar gândul, ci și mișcarea putea deveni cuvânt. Era un început? Era un sfârșit? Era de bine? Era de rău?