Embrace Your Future: Why the EBGP World Audition in Vienna is a must for young dancers
European Ballet Grand Prix, World Audition Vienna, 2025
As a young dancer, your journey is filled with countless hours of practice, unwavering dedication, and a burning passion for the art form you love. But what if you could take your aspirations to the next level? What if you could gain the exposure needed to turn your dreams into reality? This February 5-7, 2025, in the vibrant city of Vienna, Austria, the EBGP World Audition offers you the perfect platform to do just that.
Experience That Transforms
Participating in the EBGP World Audition is more than just an audition—it's an experience that will shape your future. For three days, you'll immerse yourself in an environment that pushes your boundaries, challenges your limits, and allows you to grow as an artist. You'll be performing on stage, not once but twice, in front of an elite panel of directors from renowned ballet and contemporary dance companies. This unique opportunity offers you invaluable skill development and a real taste of what it means to be a professional dancer.
Networking and Confidence Boost
One of the greatest aspects of the EBGP World Audition is the chance to engage in networking with industry professionals and fellow dancers. These connections could become pivotal in your career, opening doors you never knew existed. Performing in front of such an esteemed audience will also give you a confidence boost like no other, reinforcing your belief in your abilities and preparing you for the challenges ahead.
Feedback That Fuels Growth
Feedback is a critical component of any dancer's journey, and at the EBGP World Audition, you’ll receive multi-layered feedback that will help you refine your technique and artistry. From personalized written notes from directors to peer feedback and collective insights during Q&A sessions, you'll gain a comprehensive understanding of where you excel and where you can improve. This feedback isn't just about the present—it's a guide that will fuel your future opportunities and growth.
Building Your Portfolio and Advancing Your Career
Every performance, every audition is a step towards building a robust portfolio that showcases your talent. The EBGP World Audition is a golden opportunity to add to that portfolio, with the potential to secure a coveted position in one of the esteemed companies represented. Such an achievement not only marks significant career advancement but also signals your arrival on the global dance stage, earning you industry recognition that can propel you forward.
Personal Growth and Artistic Development
Beyond the tangible rewards, the EBGP World Audition is a platform for personal growth. It tests your self-discipline, creativity, and resilience—all essential qualities for any dancer aiming to make it to the top. Facing new challenges in a high-pressure environment will sharpen your skills and deepen your understanding of what it takes to succeed in the competitive world of dance.
Seize the Challenge
The path to success is rarely straightforward, and the EBGP World Audition is designed to be a challenge that brings out the best in you. It's an opportunity to push beyond your limits, explore new dimensions of your artistry, and prove to yourself and others that you have what it takes to make it in this demanding field.
🌟10 Reasons Why the EBGP World Audition in Vienna is Unmissable! 🌟
Extended Visibility: Enjoy enhanced time to be seen and acknowledged with our unique 3-Day Audition concept.
Open to All: No preselection needed—anyone can audition!
Double the Chances: Perform twice in front of the directors before final selections are made.
Comprehensive Feedback: Receive multi-layered feedback—personalized written notes, peer feedback, and a collective Q&A session.
Diverse Opportunities: Test how your skills fit into 7 different dance company visions.
Adaptability: Assess how well you take directions and adapt to changes.
Growth Insights: Discover how much of your potential still needs to develop and in which direction.
Career Advancement: Secure a coveted position in one of our esteemed companies.
Networking: Build connections with industry professionals and fellow dancers.
Global Exposure: Gain visibility, career development, personal growth, and countless networking opportunities.
🔥 Don’t miss this incredible chance to advance your dance career! Sign Up Now! 💫 EBGP World Audition
Fundatia Simona Noja provides a discount of 20% on the participation fee to the European Ballet Grand Prix World Audition 2025 for the most convincing motivational letters, sent to simonanoja@gmail.com until November 30th, 2024!
#EBGPWorldAudition #DanceOpportunities #Ballet #ContemporaryDance #ViennaAustria #DanceCareer #simonanoja #simonanojanebyla
Amintindu-mi-l pe Béla Karoly sau despre gimnastica de performanță și înțelegerea depășirii de sine
În toamna târzie a lui 1977, la un concurs național de gimnastică, antrenorul Echipei olimpice de gimnastică sportivă a României, nimeni altul decât Béla Károlyi, antrenorul Nadiei Comăneci, în căutare de talente, m-a remarcat în concursul de la sol, unde, uitând coregrafia, am improvizat toată evoluția. Cu atât mai mare a fost surpriza mea, când am aflat că în urma concursului au fost selecționate doar două gimnaste să intre în Echipa olimpică de la Onești. Una dintre ele eram eu. Aveam 9 ani.
Cantonamentul de două săptămâni la Oradea în ianuarie 1978 cu echipa olimpică, din care între timp Nadia Comăneci plecase, urmat de călătoria la București, de stagiul de la Onești și perioada de tranziție a întregii echipe la Deva în Transilvania, la noul centru specializat de antrenament sportiv, sunt primele mele întâlniri cu marea performanță.
Aveam două antrenamente pe zi: între orele 8-11 și după amiaza între orele 17-20. Între timp luam masa de amiază și aveam scoală. Cred că eram în totalitate nu mai mult de 10 gimnaste, care ne antrenam cu Béla Károly, cu soția lui, Márta Károlyi și profesorul de dans, Geza Pozsar. Aveam un medic specializat și o guvernantă. Prietena mea era Lelia Cristina Itu, gimnastă și ea, mai mare decât mine, tot din Cluj.
Pentru cei dinafară sportului de performanță, a te antrena 6 ore pe zi, a te cântari săptămânal și a-ți dedica în întregime timpul în ceea ce crezi înseamnă sacrificiu. Pentru mine, copilul de atunci a fost pasiune și bucurie, stare sufletească pe care din fericire am trăit-o apoi și ca adult.
Desigur că nu au fost doar momente fericite. Într-o după-amiază trebuia să execut un salt complicat pe bârnă, aparatul preferat al Mártei Károlyi și i-am mărturisit că îmi era frică. Mi-a spus să fac genoflexiuni în locul exercițiului. Am făcut. Am ajuns la 1000 de repetiții când mi-a dat voie să mă opresc. În mod ciudat, nu am avut nicio febră musculară. Doar la discuția telefonică cu părinții mei, aflând vestea pe care le-am dat-o cu seninătate, amândoi au intrat în panică. Ei mă vedeau încă foarte fragilă… Bănuiam eu că ceva era poate ușor exagerat… dar nu știam cu exactitate dacă era de bine sau de rău…
Am ales să cred că era de bine. Mă gândeam că experiența îmi va servi cândva. Așteptam cu nerăbdare viitorul...
Aventura mea în Lotul olimpic avea să se încheie înainte de olimpiadă. Dincolo de grija părinților mei față de fragilitatea mea, mai era o cauză, ce ținea de concepția lor față de prioritatea pe care cultura generală trebuie să o ocupe în educația copilului lor. Și aici lucrurile nu erau chiar în ordine din punctul lor de vedere. În Lotul olimpic eram fete între clasa a IV și clasa a XII-a, iar cursurile se țineau în același spatiu, în același timp, cu aceeași profesori. Era cert că în Lotul Olimpic performanta gimnasticii sportive devansa performanța intelectuală. Perspectiva de a avea o fiică mai mult sau mai puțin analfabetă, nu intra deloc în planurile familiei Noja.
Era de bine? Era de rău?
Aveam 10 ani. După o carantină provocată de îmbolnăvirea cu rujeola, în care am fost îngrijită de bunica mea maternă, Buna, venită de la Mănăstireni la internatul din Deva special pentru a mă îngriji, zarurile destinului meu au fost aruncate. La începutul verii anului 1978 am fost retrasă cu acordul meu tacit din Lotul olimpic de gimnastică. Și totuși, în adâncul sufletului, credeam că orice șansă de a deveni celebră (doar doream să devin o noua Nadia Comăneci!) mi-a fost spulberată. Dacă nu voi deveni celebră în gimnastica sportivă, în ce direcție mă vă purta oare destinul?
Probabil că atunci s-a născut ideea mea de a deveni bibliotecară. În percepția mea de copil la 10 ani, căruia îi placea să citească, consideram bibliotecarii ca pe niște privilegiați ai sorții. Se află atât de aproape de înțelepciune…O pot atinge cu mâna. Oricând. A medita în liniștea unei biblioteci, a trăi în vecinătatea cărților, departe de tumultul lumii, a citi la liberă alegere texte plină de inspirație și a avea libertatea de a ignora textele “neprietenoase” au fost atunci, și au rămas până în ziua de azi, dorințe profunde.
Contactul meu cu echipa olimpică a fost primul meu pas spre extrema performanță. Trăind prin experiența imediată minunile de care corpul uman este în stare, într-un mediu benefic de stimulație și înțelegere profundă a fenomenului, antrenându-mă cu o echipă competentă de antrenori și medici, alături de alte gimnaste cu aceleași vise și aspirații ca și mine, am înțeles că totul este posibil.
Atunci și acolo am învățat că prin munca asiduă orice piedică poate fi depășită.
Faptul că toți cei trei antenori (Béla, Marta și Gesza) erau în fiecare zi în sală timp de 6 ore, fără cea mai mică urmă de oboseală sau plictiseală, faptul că în timpul său liber medicul echipei alegea să opereze pacienți în spital pentru a nu-i lasă să moară, au devenit etaloane de înaltă moralitate educațională. Acele memorii îndepărtate s-au făcut vizible instantaneu și cu mare exactitate în momentul când am început să devin eu însămi pedagog și mentor și au devenit făclii incandescente, deschizătoare de drumuri, în momentul teoretizării propriei mele experiențe. Chiar dacă profesia de balerin este diferită de cea de gimnast, modele umane de pedagogi avuți în copilărie și pe tot parcursul educațional, m-au influențat profund. Acum, decenii mai târziu, le sunt mai mult decât recunoscătoare tuturor antrenorilor din sport, care conștient sau nu, prin propriul model mi-au format caracterul și gustul mișcării performante.
În cazul meu, prin sport l-am înțeles pe Protagoras și dictonul său conform căruia “Omul este măsura lucrurilor”.
Oricum, gimnastica mi-a dat o rezistență fizica cu urmări benefice pentru condiția de balerină și mi-a sugerat convingerea că performanța începe odată cu concurența ta cu tine însăți, că de fapt, piedicile pe care viață ți le scoate în cale nu sunt decât măsurători oficiale ale unei permanente competiții cu tine însăți.
Și timpul mi-a dat dreptate. Nouă ani mai târziu, în 1987, la debutul meu în rolul principal “Kitri” din baletul “Don Quijote” tempo-ul fouétte-urilor din actul al treilea a fost atât de rar, încât în loc de 32 a trebuit să fac 64 de fouétte-uri. Având experiența celor 1000 de genoflexiuni făcute fără pauză, a te învârti cu viteza și cu o coordonare precisă pe un picior doar de 64 de ori, a fost doar o încercare neprietenoasă. Avusesem o inspirație de bun augur în urmă cu 9 ani să nu mă victimizez.
Performanța începe în momentul în care îți asumi destinul și decizi … fără a ști cu exactitate ce se va întâmpla după.
Acest crez mi s-a confirmat în cadrul aceluiași spectacol, când dirijorul a luat niște decizii stângace. Era o stare de maximă concentrare, o tensiune ridicată, ca de premieră, când în actul al treilea după ce variația mea a dirijat-o mai mult decât dezlânat, partea cea mai spectaculoasă din spectacol, coda cu fouétte-urile a ratat-o grandios cum am amintit mai sus...și cea de-a doua codă a mea, care ar fi trebuit să fie culminația apoteotică a unui pas de deux de mare temperament, în loc de allegro o începuse ca un adagio… Aveam 19 ani, era debutul meu într-un rol de bravură la care lucrasem cu dăruire de-a lungul mai multor luni, sala Operei Naționale Române din Cluj-Napoca plină ochi și eu ...pornisem deja furibund într-un manej de pique-uri...
Sunt momente în existența noastră, unde totul se joacă pe o carte. Diferența între a fi și a nu fi este la distanță de o membrană cum spunea Bainbridge Cohen, inițiatoarea disciplinei somatice numită Body-Mind-Centering… Spațiul devine câmp deschis, imponderabil, timpul se eliberează de ritm, devenind atemporal…. Este momentul în care o secundă poate fi o eternitate (Lewis Caroll)...Este momentul când rațiunea și-a epuizat resursele. Momentul prezent devine doar emoție… un câmp atemporal și aspațial…
În acel moment, îmi place să cred, că mișcarea mea a devenit cuvânt. Cuvânt eliberat de materie, cuvânt care prefera să-și poarte/ înțelesul pe dinafară (Ion Noja). Și l-am strigat din adâncul sufletului în plin manej:TEMPO! A fost cu totul neașteptat. Dirijorul l-a auzit, orchestra l-a auzit, o sală întreagă l-a auzit.,, și a început să aplaude frenetic; și eu, finalizând entuziast spectacolul... eliberată de prejudicii în căutarea adevărului, începeam să înțeleg menirea mea artistică... Nu doar gândul, ci și mișcarea putea deveni cuvânt. Era un început? Era un sfârșit? Era de bine? Era de rău?