"Trilogia vacanței la țară" de Carlo Goldoni: o călătorie teatrală între sacru și profan la Teatrul din Josefstadt, Viena

Eseu de Simona Noja-Nebyla

"Trilogia despre vacanța la țară" ("Trilogia della villeggiatura") de Carlo Goldoni, vizionată ieri, 26.11.2024 la Teatrul din Josefstadt, Viena, mi-a oferit șansa unei reîntâlniri cu teatrul ca loc al întâlnirilor magice, care, retrospectiv, pot fi considerate la mai multe niveluri, chiar sacre.

Teatrul din Josefstadt, situat în districtul 8 din Viena, a fost inițial construit în 1788 ca o structură simplă, specifică teatrelor de cartier ale acelei perioade. În 1822, arhitectul Joseph Kornhäusel a reconstruit teatrul, integrând elemente ale stilului Biedermeier, caracterizat prin simplitate și eleganță. În 1924, sub conducerea lui Max Reinhardt, teatrul a fost renovat de arhitectul Carl Witzmann, inspirându-se din designul Teatro La Fenice din Veneția, adăugând astfel influențe ale stilului neoclasic și baroc.

Obișnuită cu pregătirea actului artistic în sine, desfășurat pe scenă, familiară cu ceea ce ține de actul de creație sau de interpretare, am fost oarecum luată pe nepregătite de așezarea în cadru a publicului, de actul de intrare în rol al spectatorului. Fiindcă, da, și spectatorul trece printr-un proces de transformare, de purificare de cotidian (cu atât mai necesar cu cât acesta este unul politic, cum este cel din aceste zile, de alegere de președinți). Și, începând să înțeleg cum să-mi intru în rolul de spectator, am pășit atent pe scările înguste, prin coridoarele cu plafon coborât, admirând fiecare ușă de lojă cu desenul ei, simțind proximitatea spectatorilor, atingând catifeaua roșie a lojei, îmbietoare la perceperi senzuale... care te trimit fie spre sacru, fie spre profan.

Știm de la Eliade (dacă nu și de dinainte) că sacrul nu înseamnă pentru omul religios un spațiu omogen, ci dimpotrivă, unul cu goluri, sau mai degrabă cu deschideri mirabolante, în care sacrul să se poată manifesta. Homo religiosus "crede întotdeauna în existența unei realități absolute, sacrul, care transcende această lume, dar care se manifestă în ea și care o sfințește și o face reală" (Eliade, "Sacrul și profanul"). La fel ca homo religiosus, are nevoie și homo creator, fie că este homo faber (omul meșteșugar), fie că este homo ludens (omul care se joacă), de un spațiu în care propria sacralitate să prindă rădăcini și, eventual, să dea rod.

Mai știm, de asemenea, din neuroștiințele secolului XXI, de existența unui spațiu comun între artist și public, un spațiu al întâlnirii dinamice dintre mișcarea actorului și observarea spectatorului, un spațiu în care personajele principale devin neuronii-oglindă, care, într-un fel sau altul, preiau rolul mesagerilor divini. Ei țes o comuniune simbiotică între acțiune și observație, între actori și public, între sacru și profan (profanul însemnând în acest caz încă necunoaștere).

Odată deschis drumul spre nou, spre o posibilă cunoaștere, (de ce nu o posibilă sacralitate?), călătoria spre Montemare - locul fictiv unde personajele lui Goldoni vor să își petreacă vacanța de vară, simbol al dorinței aristocrației venețiene din secolul al XVIII-lea de a evada din viața cotidiană și de a se relaxa în mediul rural - poate începe.

În "Trilogia vacanței la țară" ("Trilogia della villeggiatura"), care include piesele "Le smanie per la villeggiatura" ("Febra vacanței"), "Le avventure della villeggiatura" ("Aventurile vacanței") și "Il ritorno dalla villeggiatura" ("Întoarcerea din vacanță"), Goldoni lasă măștile commediei dell'arte să cadă, păstrând însă mesajul caracterelor și aprofundându-le caracteristicile psihologice.

Giacinta, (interpretată de Juliette Larat), o tânără inteligentă și independentă, care se confruntă cu presiunile sociale și familiale legate de căsătorie și statut social, poate fi comparată cu Isabella, personajul feminin principal din commedia dell'arte, cunoscută pentru frumusețea și inteligența sa.

Leonardo, (interpretat de Claudius von Stolzmann), un tânăr din înalta societate, preocupat de aparențe și de menținerea unui statut social ridicat, adesea prin cheltuieli extravagante, reflectă trăsături ale lui Flavio, tânărul îndrăgostit și adesea naiv.

Guglielmo, (interpretat de Alexander Absenger), un alt tânăr din cercurile înalte, rival al lui Leonardo, implicat în intrigile amoroase și sociale ale grupului, poate fi asociat cu Leandro, un alt tip de îndrăgostit din commedia dell'arte, adesea rival al lui Flavio.

Filippo, (interpretat de Marcus Bluhm), tatăl Giacintei, preocupat de reputația familiei și de aranjamentele matrimoniale avantajoase, ne amintește de Pantalone, bătrânul avar și preocupat de statutul social.

Brigida, (interpretată de Katharina Klar,), servitoarea Giacintei, oferă perspective practice și comentarii asupra evenimentelor, fiind similară cu Colombina, servitoarea isteață și loială din commedia dell'arte.

Obsedate de ideea de a merge în vacanță la Montemare, într-o escapadă estivală considerată un simbol al statutului social și un posibil mod de împlinire a dorințelor ascunse, personajele lui Goldoni se transformă de-a lungul vacanței și, în același timp, ne transformă și pe noi. Avem și noi în adâncul sufletului un Montemare încă ascuns? Există consecințe (sociale și economice) ale dorinței de a menține aparențele și statutul social? Cum influențează presiunile sociale și familiale alegerile individuale, în special în ceea ce privește căsătoria și relațiile personale? Care este impactul dorinței de evadare din cotidian asupra relațiilor interpersonale și asupra identității individuale?

În spiritul "Divinei Comedii" a lui Dante, regizorul Janusz Kica și scenografa Karin Fritz ne ajută să traversăm cele șapte terase ale Purgatoriului, lăsându-ne opțiunea de a accede în cerurile Paradisului sau de a cădea în cercurile Infernului. Chiar dacă terasele venețiene ale lui Goldoni sunt redate minimalist, le putem urca (sau coborî) imaginar la o magnitudine corespunzătoare complicității noastre de spectatori cu actul actoricesc, în care opțiunea spre sacru sau spre profan ne rămâne mereu la liberă alegere.