"Trilogia vacanței la țară" de Carlo Goldoni: o călătorie teatrală între sacru și profan la Teatrul din Josefstadt, Viena
Eseu de Simona Noja-Nebyla
"Trilogia despre vacanța la țară" ("Trilogia della villeggiatura") de Carlo Goldoni, vizionată ieri, 26.11.2024 la Teatrul din Josefstadt, Viena, mi-a oferit șansa unei reîntâlniri cu teatrul ca loc al întâlnirilor magice, care, retrospectiv, pot fi considerate la mai multe niveluri, chiar sacre.
Teatrul din Josefstadt, situat în districtul 8 din Viena, a fost inițial construit în 1788 ca o structură simplă, specifică teatrelor de cartier ale acelei perioade. În 1822, arhitectul Joseph Kornhäusel a reconstruit teatrul, integrând elemente ale stilului Biedermeier, caracterizat prin simplitate și eleganță. În 1924, sub conducerea lui Max Reinhardt, teatrul a fost renovat de arhitectul Carl Witzmann, inspirându-se din designul Teatro La Fenice din Veneția, adăugând astfel influențe ale stilului neoclasic și baroc.
Obișnuită cu pregătirea actului artistic în sine, desfășurat pe scenă, familiară cu ceea ce ține de actul de creație sau de interpretare, am fost oarecum luată pe nepregătite de așezarea în cadru a publicului, de actul de intrare în rol al spectatorului. Fiindcă, da, și spectatorul trece printr-un proces de transformare, de purificare de cotidian (cu atât mai necesar cu cât acesta este unul politic, cum este cel din aceste zile, de alegere de președinți). Și, începând să înțeleg cum să-mi intru în rolul de spectator, am pășit atent pe scările înguste, prin coridoarele cu plafon coborât, admirând fiecare ușă de lojă cu desenul ei, simțind proximitatea spectatorilor, atingând catifeaua roșie a lojei, îmbietoare la perceperi senzuale... care te trimit fie spre sacru, fie spre profan.
Știm de la Eliade (dacă nu și de dinainte) că sacrul nu înseamnă pentru omul religios un spațiu omogen, ci dimpotrivă, unul cu goluri, sau mai degrabă cu deschideri mirabolante, în care sacrul să se poată manifesta. Homo religiosus "crede întotdeauna în existența unei realități absolute, sacrul, care transcende această lume, dar care se manifestă în ea și care o sfințește și o face reală" (Eliade, "Sacrul și profanul"). La fel ca homo religiosus, are nevoie și homo creator, fie că este homo faber (omul meșteșugar), fie că este homo ludens (omul care se joacă), de un spațiu în care propria sacralitate să prindă rădăcini și, eventual, să dea rod.
Mai știm, de asemenea, din neuroștiințele secolului XXI, de existența unui spațiu comun între artist și public, un spațiu al întâlnirii dinamice dintre mișcarea actorului și observarea spectatorului, un spațiu în care personajele principale devin neuronii-oglindă, care, într-un fel sau altul, preiau rolul mesagerilor divini. Ei țes o comuniune simbiotică între acțiune și observație, între actori și public, între sacru și profan (profanul însemnând în acest caz încă necunoaștere).
Odată deschis drumul spre nou, spre o posibilă cunoaștere, (de ce nu o posibilă sacralitate?), călătoria spre Montemare - locul fictiv unde personajele lui Goldoni vor să își petreacă vacanța de vară, simbol al dorinței aristocrației venețiene din secolul al XVIII-lea de a evada din viața cotidiană și de a se relaxa în mediul rural - poate începe.
În "Trilogia vacanței la țară" ("Trilogia della villeggiatura"), care include piesele "Le smanie per la villeggiatura" ("Febra vacanței"), "Le avventure della villeggiatura" ("Aventurile vacanței") și "Il ritorno dalla villeggiatura" ("Întoarcerea din vacanță"), Goldoni lasă măștile commediei dell'arte să cadă, păstrând însă mesajul caracterelor și aprofundându-le caracteristicile psihologice.
Giacinta, (interpretată de Juliette Larat), o tânără inteligentă și independentă, care se confruntă cu presiunile sociale și familiale legate de căsătorie și statut social, poate fi comparată cu Isabella, personajul feminin principal din commedia dell'arte, cunoscută pentru frumusețea și inteligența sa.
Leonardo, (interpretat de Claudius von Stolzmann), un tânăr din înalta societate, preocupat de aparențe și de menținerea unui statut social ridicat, adesea prin cheltuieli extravagante, reflectă trăsături ale lui Flavio, tânărul îndrăgostit și adesea naiv.
Guglielmo, (interpretat de Alexander Absenger), un alt tânăr din cercurile înalte, rival al lui Leonardo, implicat în intrigile amoroase și sociale ale grupului, poate fi asociat cu Leandro, un alt tip de îndrăgostit din commedia dell'arte, adesea rival al lui Flavio.
Filippo, (interpretat de Marcus Bluhm), tatăl Giacintei, preocupat de reputația familiei și de aranjamentele matrimoniale avantajoase, ne amintește de Pantalone, bătrânul avar și preocupat de statutul social.
Brigida, (interpretată de Katharina Klar,), servitoarea Giacintei, oferă perspective practice și comentarii asupra evenimentelor, fiind similară cu Colombina, servitoarea isteață și loială din commedia dell'arte.
Obsedate de ideea de a merge în vacanță la Montemare, într-o escapadă estivală considerată un simbol al statutului social și un posibil mod de împlinire a dorințelor ascunse, personajele lui Goldoni se transformă de-a lungul vacanței și, în același timp, ne transformă și pe noi. Avem și noi în adâncul sufletului un Montemare încă ascuns? Există consecințe (sociale și economice) ale dorinței de a menține aparențele și statutul social? Cum influențează presiunile sociale și familiale alegerile individuale, în special în ceea ce privește căsătoria și relațiile personale? Care este impactul dorinței de evadare din cotidian asupra relațiilor interpersonale și asupra identității individuale?
În spiritul "Divinei Comedii" a lui Dante, regizorul Janusz Kica și scenografa Karin Fritz ne ajută să traversăm cele șapte terase ale Purgatoriului, lăsându-ne opțiunea de a accede în cerurile Paradisului sau de a cădea în cercurile Infernului. Chiar dacă terasele venețiene ale lui Goldoni sunt redate minimalist, le putem urca (sau coborî) imaginar la o magnitudine corespunzătoare complicității noastre de spectatori cu actul actoricesc, în care opțiunea spre sacru sau spre profan ne rămâne mereu la liberă alegere.
Amintindu-mi-l pe Béla Karoly sau despre gimnastica de performanță și înțelegerea depășirii de sine
În toamna târzie a lui 1977, la un concurs național de gimnastică, antrenorul Echipei olimpice de gimnastică sportivă a României, nimeni altul decât Béla Károlyi, antrenorul Nadiei Comăneci, în căutare de talente, m-a remarcat în concursul de la sol, unde, uitând coregrafia, am improvizat toată evoluția. Cu atât mai mare a fost surpriza mea, când am aflat că în urma concursului au fost selecționate doar două gimnaste să intre în Echipa olimpică de la Onești. Una dintre ele eram eu. Aveam 9 ani.
Cantonamentul de două săptămâni la Oradea în ianuarie 1978 cu echipa olimpică, din care între timp Nadia Comăneci plecase, urmat de călătoria la București, de stagiul de la Onești și perioada de tranziție a întregii echipe la Deva în Transilvania, la noul centru specializat de antrenament sportiv, sunt primele mele întâlniri cu marea performanță.
Aveam două antrenamente pe zi: între orele 8-11 și după amiaza între orele 17-20. Între timp luam masa de amiază și aveam scoală. Cred că eram în totalitate nu mai mult de 10 gimnaste, care ne antrenam cu Béla Károly, cu soția lui, Márta Károlyi și profesorul de dans, Geza Pozsar. Aveam un medic specializat și o guvernantă. Prietena mea era Lelia Cristina Itu, gimnastă și ea, mai mare decât mine, tot din Cluj.
Pentru cei dinafară sportului de performanță, a te antrena 6 ore pe zi, a te cântari săptămânal și a-ți dedica în întregime timpul în ceea ce crezi înseamnă sacrificiu. Pentru mine, copilul de atunci a fost pasiune și bucurie, stare sufletească pe care din fericire am trăit-o apoi și ca adult.
Desigur că nu au fost doar momente fericite. Într-o după-amiază trebuia să execut un salt complicat pe bârnă, aparatul preferat al Mártei Károlyi și i-am mărturisit că îmi era frică. Mi-a spus să fac genoflexiuni în locul exercițiului. Am făcut. Am ajuns la 1000 de repetiții când mi-a dat voie să mă opresc. În mod ciudat, nu am avut nicio febră musculară. Doar la discuția telefonică cu părinții mei, aflând vestea pe care le-am dat-o cu seninătate, amândoi au intrat în panică. Ei mă vedeau încă foarte fragilă… Bănuiam eu că ceva era poate ușor exagerat… dar nu știam cu exactitate dacă era de bine sau de rău…
Am ales să cred că era de bine. Mă gândeam că experiența îmi va servi cândva. Așteptam cu nerăbdare viitorul...
Aventura mea în Lotul olimpic avea să se încheie înainte de olimpiadă. Dincolo de grija părinților mei față de fragilitatea mea, mai era o cauză, ce ținea de concepția lor față de prioritatea pe care cultura generală trebuie să o ocupe în educația copilului lor. Și aici lucrurile nu erau chiar în ordine din punctul lor de vedere. În Lotul olimpic eram fete între clasa a IV și clasa a XII-a, iar cursurile se țineau în același spatiu, în același timp, cu aceeași profesori. Era cert că în Lotul Olimpic performanta gimnasticii sportive devansa performanța intelectuală. Perspectiva de a avea o fiică mai mult sau mai puțin analfabetă, nu intra deloc în planurile familiei Noja.
Era de bine? Era de rău?
Aveam 10 ani. După o carantină provocată de îmbolnăvirea cu rujeola, în care am fost îngrijită de bunica mea maternă, Buna, venită de la Mănăstireni la internatul din Deva special pentru a mă îngriji, zarurile destinului meu au fost aruncate. La începutul verii anului 1978 am fost retrasă cu acordul meu tacit din Lotul olimpic de gimnastică. Și totuși, în adâncul sufletului, credeam că orice șansă de a deveni celebră (doar doream să devin o noua Nadia Comăneci!) mi-a fost spulberată. Dacă nu voi deveni celebră în gimnastica sportivă, în ce direcție mă vă purta oare destinul?
Probabil că atunci s-a născut ideea mea de a deveni bibliotecară. În percepția mea de copil la 10 ani, căruia îi placea să citească, consideram bibliotecarii ca pe niște privilegiați ai sorții. Se află atât de aproape de înțelepciune…O pot atinge cu mâna. Oricând. A medita în liniștea unei biblioteci, a trăi în vecinătatea cărților, departe de tumultul lumii, a citi la liberă alegere texte plină de inspirație și a avea libertatea de a ignora textele “neprietenoase” au fost atunci, și au rămas până în ziua de azi, dorințe profunde.
Contactul meu cu echipa olimpică a fost primul meu pas spre extrema performanță. Trăind prin experiența imediată minunile de care corpul uman este în stare, într-un mediu benefic de stimulație și înțelegere profundă a fenomenului, antrenându-mă cu o echipă competentă de antrenori și medici, alături de alte gimnaste cu aceleași vise și aspirații ca și mine, am înțeles că totul este posibil.
Atunci și acolo am învățat că prin munca asiduă orice piedică poate fi depășită.
Faptul că toți cei trei antenori (Béla, Marta și Gesza) erau în fiecare zi în sală timp de 6 ore, fără cea mai mică urmă de oboseală sau plictiseală, faptul că în timpul său liber medicul echipei alegea să opereze pacienți în spital pentru a nu-i lasă să moară, au devenit etaloane de înaltă moralitate educațională. Acele memorii îndepărtate s-au făcut vizible instantaneu și cu mare exactitate în momentul când am început să devin eu însămi pedagog și mentor și au devenit făclii incandescente, deschizătoare de drumuri, în momentul teoretizării propriei mele experiențe. Chiar dacă profesia de balerin este diferită de cea de gimnast, modele umane de pedagogi avuți în copilărie și pe tot parcursul educațional, m-au influențat profund. Acum, decenii mai târziu, le sunt mai mult decât recunoscătoare tuturor antrenorilor din sport, care conștient sau nu, prin propriul model mi-au format caracterul și gustul mișcării performante.
În cazul meu, prin sport l-am înțeles pe Protagoras și dictonul său conform căruia “Omul este măsura lucrurilor”.
Oricum, gimnastica mi-a dat o rezistență fizica cu urmări benefice pentru condiția de balerină și mi-a sugerat convingerea că performanța începe odată cu concurența ta cu tine însăți, că de fapt, piedicile pe care viață ți le scoate în cale nu sunt decât măsurători oficiale ale unei permanente competiții cu tine însăți.
Și timpul mi-a dat dreptate. Nouă ani mai târziu, în 1987, la debutul meu în rolul principal “Kitri” din baletul “Don Quijote” tempo-ul fouétte-urilor din actul al treilea a fost atât de rar, încât în loc de 32 a trebuit să fac 64 de fouétte-uri. Având experiența celor 1000 de genoflexiuni făcute fără pauză, a te învârti cu viteza și cu o coordonare precisă pe un picior doar de 64 de ori, a fost doar o încercare neprietenoasă. Avusesem o inspirație de bun augur în urmă cu 9 ani să nu mă victimizez.
Performanța începe în momentul în care îți asumi destinul și decizi … fără a ști cu exactitate ce se va întâmpla după.
Acest crez mi s-a confirmat în cadrul aceluiași spectacol, când dirijorul a luat niște decizii stângace. Era o stare de maximă concentrare, o tensiune ridicată, ca de premieră, când în actul al treilea după ce variația mea a dirijat-o mai mult decât dezlânat, partea cea mai spectaculoasă din spectacol, coda cu fouétte-urile a ratat-o grandios cum am amintit mai sus...și cea de-a doua codă a mea, care ar fi trebuit să fie culminația apoteotică a unui pas de deux de mare temperament, în loc de allegro o începuse ca un adagio… Aveam 19 ani, era debutul meu într-un rol de bravură la care lucrasem cu dăruire de-a lungul mai multor luni, sala Operei Naționale Române din Cluj-Napoca plină ochi și eu ...pornisem deja furibund într-un manej de pique-uri...
Sunt momente în existența noastră, unde totul se joacă pe o carte. Diferența între a fi și a nu fi este la distanță de o membrană cum spunea Bainbridge Cohen, inițiatoarea disciplinei somatice numită Body-Mind-Centering… Spațiul devine câmp deschis, imponderabil, timpul se eliberează de ritm, devenind atemporal…. Este momentul în care o secundă poate fi o eternitate (Lewis Caroll)...Este momentul când rațiunea și-a epuizat resursele. Momentul prezent devine doar emoție… un câmp atemporal și aspațial…
În acel moment, îmi place să cred, că mișcarea mea a devenit cuvânt. Cuvânt eliberat de materie, cuvânt care prefera să-și poarte/ înțelesul pe dinafară (Ion Noja). Și l-am strigat din adâncul sufletului în plin manej:TEMPO! A fost cu totul neașteptat. Dirijorul l-a auzit, orchestra l-a auzit, o sală întreagă l-a auzit.,, și a început să aplaude frenetic; și eu, finalizând entuziast spectacolul... eliberată de prejudicii în căutarea adevărului, începeam să înțeleg menirea mea artistică... Nu doar gândul, ci și mișcarea putea deveni cuvânt. Era un început? Era un sfârșit? Era de bine? Era de rău?